|
|
Asa cum probabil banuiti, limba japoneza este total diferita de limbile pe care dumneavoastra pobabil le cunoasteti deja. Cateva influente chineze pe un fond nativ alcatuiesc un limbaj aparte care poate fi considerat simplu din cateva puncte de vedere sau complex din multe altele.
In acest articol nu voi incerca sa va invat limba japoneza, ci doar vreau sa va creez o imagine despre acest aspect al culturii nipone.
Pronuntia, accentul si intonatia
Pronuntia este unul dintre cele mai simple aspecte ale acestei limbi, cel putin pentru vorbitorii nativi ai limbii romane, deoarece toate sunetele din limba nipona sa regasesc in limba noastra.
Limba japoneza are la baza 5 vocale, care adaugate dupa o consoana formeaza o unitate de baza a limbajului. Aceste unitati poatra numele de mora, cuvant japonez care se poate traduce prin silaba. Caracteristic acestor unitati fonetice este faptul ca au toate aceeiasi lungime, putandu-se afirma ca cuvintele sau propozitile care au un numar egal de mora pot fi rostite in aproape acelasi interval de timp.
Dialectul standard japonez poate fi reprezentat in aproape 100 astfel de mora distincte. Acestea se pot clasifica in 6 grupe:
vocale simple: a, i, u, e, o (*aceasta este si ordinea lor in alfabetul japonez);
consoane urmate de vocale: ka, shi, mu, ne, ro etc.;
o semi-vocala (y sau w) urmata de o vocala: ya, yu, yo, wa;
consoana + semi-vocala + vocala: kya, byu, pyo etc.;
o singura consoane nazala: n;
prima consoane dintr-un dublet (nu se pronunta): ex.: kitte.
Spre deosebire de engleza, limba japoneza foloseste un accent bazat prin ridicarea sau coborarea acestuia. In japoneza standard, pentru pronuntia unui cuvant exista un numar de 4 variante de accente:
numai prima mora dintr-un cuvant este cobarata, restul fiind inalte;
prima mora este joasa, urmatoarele sunt inalte si se ridica intonatia la pronuntia particulei (ce sunt particulele?) ce urmeaza dupa cuvant;
prima mora este joasa, una sau mai multe din urmatoarele sunt inalte, iar ultimele sunt din nou joase;
numai prima mora este inalta, restul fiind joase;
In limba japoneza intonatia joaca, deasemenea, un rol foarte important in comunicarea starii de spirit a vorbitorului. De obicei, cand se coboara intonatia se insinueaza ca este o afirmatie finala, iar cand aceasta se ridica, denota o intrebare sau o exclamare.
As vrea sa fac cateva precizari cu privire la suntele care lipsesc din limba japoneza si se regasesc in alte limbi de circulatie larga. Astfel, in limbajul nipon nu exista sunetul literei l, iar litera r este pronuntata printr-o combinatie de r si l. Din acest motiv putin japonezi fac diferenta intre cuvintele engleze right (dreapta) si light (lumina). Deasemenea, nu exista sunetul ti, insa corespondentul acestuia este asemanator cu un ci romanesc. As putea sa continui aceasta lista, dar am sa ma limitez numai la aceste exemple din motive de spatiu.
Scrisul
Limba japoneza este scrisa prin combinatia a 3 scripturi: hiragana, katakana si kanji. Cateodata este folosit si alfabetul roman (roomanji), dar asta numai pentru usurinta comunicarii cu straini si foarte rar in viata de zi cu zi a Japoniei.
Caracterele roomaji, hiragana si katakana reprezinta sunete, pe cand caracterele kanji reprezinta unitati cu inteles. In teorie, limba japoneza se poate scrie numai in katakana sau hiragana, dar cu exceptia unor carti pentru copii si a telegramelor (unde se folosesc numai hiragana), limba japoneza se scrie intr-o combinatie de hiragana si kanji, cu mici adaugiri de katakana sau rareori roomaji.
Hiragana si katakana sunt in directa legatura cu silabele mora, existand pentru fiecare astfel de sunet un caracter corespunzator. Diferentierea dintre aceste doua scripturi se face la nivel functional, caracterele katakana fiind folosite pentru exprimarea cuvintelor de origine externa Japoniei (imprumutate din limba chineza sau engleza de cele mai multe ori).
Cu toate ca aproximativ 60% din vocabularul limbii japoneze este imprumutat din limba chineza, acestea sunt asimilate aproape complet si se reprezinta prin caractere kanji sau hiragana, unele insa, fiind importate relativ recent, sunt inca considerate cuvinte straine si sunt scrise in katakana. In legatura cu cuvintele imprumutate din limba engleza, in vorbire sunt recunoscute relativ greu, deoarece majoritatea sunetelor au fost adaptate, iar unele intelesuri schimbate. (ex.: aisukuriimu = ice-cream; paachii = party).
Spre deosebire de katakana si hiragana, caracterele kanji exprima unitati mai mari decat silabele, putand fi definite ca unitati de baza cu inteles. In limbajul curent se folosesc in jur de 2000 de astfel de caractere kanji, dintre care este necesara cunoasterea unui numar de minim 1000 pentru a putea citi un ziar, restul de caractere putand fi intelese din context.
Caracterele kanji au fost introduse din China acum 2000 de ani, iar pentru a exprima fonetic silabele japoneze, au fost introduse ulterior, acum cateva sute de ani caracterele katakana si hiragana. Pentru mai multe informatii cu privire la istoria scrisului in limba japoneza, verificati sectiunea istorica.
Gramatica limbii japoneze
Spre deosebire de sistemul de scris, gramatica limbii japoneze este relativ simpla, urmand cateva reguli de baza.
Astfel, predicatele se pun intotdeauna la sfarsitul unei propozitii. Rolul predicatului poate sa-l joace un verb, un adjectiv sau un substantiv (urmat de constructia da). Aici se observa un aspect al simplitatii gramaticii japoneze, adica pentru a exprima constructia romaneasca a fi interesant in limba japoneza este necesara numai folosirea adjectivului interesant (omoshiroi), care devine predicat si poate fi conjugat. Asemanator se intampla si cu substantivele, numai ca in cazul acestora se conjuga constructia care urmeaza dupa acestea: da.
Un predicat poate avea urmatoarele forme: politicos sau normal (trecut sau non-trecut (prezent si viitor); negativ sau pozitiv. Pentru a marca viitorul in limba japoneza se foloseste o altfel de constructie specifica, alta decat predicatul, acest timp ne-existand in conjugarea acestora.
Pentru a forma propozitii, japonezii leaga cuvintele cu un fel de conjunctii, dar al caror rol este mult mai complex, acestea putand modifica adanc structura unei propoziti. Nu am de gand sa intru in mai multe amanunte cu privire la acest aspect, as mai vrea totusi sa precizez ca astfel de particule sunt folosite si pentru a marca o intrebare, o afirmatie, o contrazicere sau diferite exclamatii.
Limba japoneza si relatiile sociale
Complexitatea limbii japoneze vorbite apare din necesitatea schimbarii modului de adresare in functie de persoanele care participa la discutie si relatiile dintre vorbitor si ascultatori. Astfel, in functie de acesta relatie exista doua nivele de vorbire: formala sau normala, dar si o multime de alte combinatii in diferite proportii intre acestea doua. Inainte de a incepe exemplificarea acestor aspecte, as vrea sa precizez ca schimbarea nivelului de vorbire implica o schimbare foarte complexa la nivel structural a propozitilor si a frazelor.
Distanta dintre vorbitor si ascultator poate fi inteleasa in doua dimensiuni: vertical si orizontal.
Distanta pe verticala reprezinta statutul social. Japonia traditionala era strict impartita in clase sociale bazate pe varsta si rang. Cu toate ca societatea de astazi a Japoniei a fost expusa la o serie de schimbari care au dus la reducerea privilegilor si puterii aferente pe plan social, exprimarea statutului social in vorbire este inca luata in serios, chiar si in cazul in care persoana la care se face referire nu asista la discutie.
Structurarea naturii adresarii in functie de rangul social se poate observa clasr in cadrul companiilor private sau de stat, dar si in majoritatea altor grupuri sociale din Japonia. Totusi, in ultimii ani, folosirea adresarii formale a fost abandonata, dar nu in totalitate, in cadrul familiei.
Pe langa distanta verticala - exemplificata in randurile anterioare, in Japonia, spre deosebire de alte zone ale lumii, exista si o distanta pe orizontala. Acest lucru se datoreaza faptului ca japonezii au un simtamant puternic de apartenta la un grup, cum ar fi familia, scoala unde invata sau compania unde lucreaza, dar si grupuri geografice cum ar fi cartierul, orasul, zona sau chiar tara unde locuiesc.
Spre deosebire de planul vertical, cu toate ca se foloseste limbajul formal, in acest caz se omite folosirea titlurilor honorifice sau umile.
Pe langa aceste doua dimensiuni: statutul social si localizarea intr-un anumit grup, exista multi alti parametrii care contribuie la alegerea stilului de vorbire. Dintre acestia as vrea sa mentionez formalitatea situatiei in cadrul careia are loc discutia, tema discutiei si de ce nu, starea emotiva a vorbitorului.
Toti acesti factori care determina folosirea sau nu a vorbirii formale cat si a termenilor onorifici si umili fac din acest aspect al limbii japoneze unul dintre cele mai complicate si dificil de manevrat pentru un strain.
In final as vrea sa exemplific unul dintre multele indicative ale vorbirii formale, si anume sufixul -san adaugat in urma numelui unei persoane. Acest sufix trebuie folosit la adresarea tuturor persoanelor, cu urmatoarele exceptii: prietenii intimi si familiei, cand se renunta la folosirea oricarui tip de sufix; a profesorilor, a caror rang inalt impune folosirea sufixului -sensee (trad. maestru, profesor) si a copiilor, caz in care se foloseste -chen.
_______________________________________
|
|
